-monștri

în întunericul de noapte
ochii-ți devin făclii,
iar în lumina zilei
redevenim copii.
ne ascundem în vise
uitând a mai ieși,
alunecăm din așternut,
ne zbatem somnambulic prin viață,
rostim vorbe fără rost,
zăvorându-le dincolo de buze,
zâmbim,
râdem,
pierim de sute de ori cu ochii închiși,
un scâncet ultim,
deschidem ochii
și constatăm
că am devenit
creaturi ce trăiesc sub pat
-monștri.

Reclame

sentimente de sticlă

Înfige-ți privirea adânc
în sufletul meu de copil,
privește-mă cald
cu brațele-ți străine
și fugi cât mai departe,
lipindu-te de mine.
înstrăinează-te de tot de noi
și vino
să ne izbim trupurile
în sticla groasă,
opacă,
ce ne separă în trist infinit.
vino
să lăsăm cioburile
să ne frângă cu totul,
să sfâșie viața din noi,
să ne ucidem inutil
prin sticlă,
fără să ne regăsim
curând.
la sfârșitul vieții,
murdari de cioburi
și sânge închegat,
să avem aceeași forță,
izbindu-ne de sticlă
din teama de a pieri.
să ne-ntâlnim în moarte,
de viață să ne izbim,
să frângem, în fine, sticla,
găsindu-ne străini…

Certitudini

Cadavre de frunze se îmbibă în asfalt, materia devenind infinit sub tălpile nesigure ale pașilor grăbiți și adormiți. Se mai spânzură câte o frunză prin copacii grei, sprijinindu-și existența de iluzii de moment. Să fim martori ai unei primăveri fără o desfășurare pur cronologică? Nu, gustul amar este mult prea pregnant pe buzele crăpate. În sfârșit, certitudine! E toamnă…

Zi de luni

Cât de supărătoare este clipa în care cântecul alarmei sfâșie tăcerea pustiului momentului de tranziție dintre un vis și altul. Bine, nu putem discuta despre un cântec. Alarma este o aglomerare de sunete stridente, imposibil de reprodus, însă foarte ușor de identificat.
Afară este plăcut. Încă este lumină, chiar dacă pașii mei zgârie asfaltul la o oră matinală. Nu sunt oameni pe stradă. Doi băieți se îmbrâncesc copilărește, încercând să îmi câștige privirile. Nu reușesc.
Privesc în față. E verde la semafor. Nu îl voi prinde. Nu mă supăr. Am timp. Sunt liniștită. Sunt fericită. Sunt împăcată cu totul. Un zâmbet îmi încearcă chipul, modificând gravitatea cearcănelor. Ajung la trecerea de pietoni. Sunt doar câte 2-3 mașini pe fiecare bandă. Restul oamenilor încă moțăie în așternut. Nimeni nu se grăbește. Nimeni nu forțează semaforul să își modifice coloratura. E verde. Îl observ mai târziu ca niciodată, iar atunci când îl observ, tresar. Sunt tulburată. Grăbesc pașii. Totuși, observ că sunt prima care a observat verdele crud al semaforului. Toată lumea se află într-o stare de echilibru și de pace. Octombrie, o altă zi de luni.

Pierdut sine

Nu te mai găsesc, eu,

căci ai fugit de noi.

izbindu-mă de pavele,

smulgându-te din mine.

m-ai ținut de mână strâns,

trăgându-mă spre zare,

dar pașii tăi sunt mari acum

și palma mult mă doare.

oase mici și încurcate

între mușchi și alte cele

astăzi zac în cioburi vii

și în frânturi de stele.

ai gonit din mine, spirit,

extirpându-te flămând

din cușca unor coaste reci,

false, plămădite din pământ.

sunt singur, precum tot în astă lume,

sângerez a nepăsare,

stingher, izgonit de sine,

te caut în forme bizare.