greu în palmă

Te simt atât de viu
curgând din peniță,
îți arunc din joacă
vorbe murdare,
iar tu te blochezi
fără să le scrii;
iar când te privesc
cum mă tem a mă privi pe mine,
mă murdăresc de cerneală
și îmi pătrunzi adânc în piele,
albastrul ochilor tăi
fiind ușor de lecuit
atunci când scriu cu pixul negru
tremurând,
căci nu te mai simt
greu în palmă.

Reclame

spune-mi

Vino, copile,
îmbătrânește-mă un secol,
dă-mi înțelepciune și voință,
amintiri fără trecut.
să ne trăim iubirea de copii bătrâni
pentru a putea pieri
cel puțin o dată în viață
pentru ceea ce numim a fi fericire.

spune-mi,

vei înceta să mă iubești

dacă ne voi lua viața

atunci când

vom fi fericiți?

fie

Mi-am zis să îți scriu.
ți-am scris mie,
pentru că nu te cunosc.
nu știu cine ești,
dar îți aud chemarea din mine.
faci o zarvă cumplită,
mă seci de sine și mă rogi poruncitor
să îți mărturisesc o dragoste nenăscută
pentru a te lăsa să pleci,
să devii
și să te întorci.
fie, te iubesc.

Învățăm să te primim

Afară este un frig teribil. Strâng haina pe mine și înaintez. Nimic nu mai arată la fel. Natura este moartă, cristalizată pentru vecie în nuanțe reci. Noroiul a înghețat sub picioarele mele care înaintează cu greutate la deal. Rotocoale ies flămând în aerul rece al lunii decembrie, sărutând tainic aerul din fața ochilor mei. Îi zăresc casa. Totul pare stins. Ce e drept, este mult prea devreme. Ușa este deschisă, stând lipită ușor de cadru. Fac primul pas în încăpere, simțind un miros înțepător. O găsesc în pat, înfășurată în nenumărate cârpe murdare, dormind. Pe lângă mirosul pregnant de urină, în încăpere domnește mirosul anterior morții- mirosul bătrâneții.
Capul îi este îngropat în cârpe, însă îi pot auzi clar gemetele îndurerate.
Smulg cu blândețe cârpele de pe trupul ei și ii zăresc fața îmbătrânită. Este uscată, buzele îi sunt separate, răcnind a nepăsare. Fața cicatrizată, plină de bube și mizerie. Părul său alb, în prea puține locuri prezent, abolește amintirea părului său blond, dintr-o eră apusă a tinereții și păcatului ei. Îi mângâi ușor fața, având grijă să nu o trezesc.
Aprind focul în sobă și aștept să iasă fumul din încăpere.
O aud icnind a mulțumire.
Pun un ceainic pe foc, arunc câteva plante uscate în el și aștept sunetul care să îmi confirme finalizarea fierberii. Scot caserola din rucsac, îndes cele trei bucăți de ceară în conținut și le aprind fitilul.
De astă dată, o mângâi mai ușor peste față. Ochii săi de un albastru pierdut se deschid în fața mea. Îi aduc în fața ochilor într-un mod stângaci felia de tort și îi urez cu emoție ,,La mulți ani!”. Încep să tremur și să plâng, timp în care ea privește gânditoare în gol. Nu îmi spune nimic. Niciodată nu mi-a vorbit. Îi sărut cu grijă obrazul roșu de căldură, las felia arzând pe masă. Îi torn o cană de ceai, o las lângă patul ei, pe podea. Plângând, las ușa descuiată și mirosul înțepător în urma mea. Mă opresc preț de o clipă în fața casei și ascult. Nu, nu mă mai cheamă. Nu îmi vorbește. Privește în gol prin mine, prin pereții dărăpănați ai casei ei, prin spațiul acesta izolat în care trăiește. Prin tot. Privește prin tot, însă nu vede nimic. Privesc cărările pe care le-au străbătut strămoșii mei și lovesc cu talpa în forma înghețată din pământ. Urlu a durere și zgudui întreaga lume. De ce nu o pot vedea cum au văzut-o și restul? De ce nu mă poate iubi cum au pretins ceilalți că au fost iubiți? De ce îmi curge în vine sângele ei? De ce îi aparțin? De ce rătăcesc în această lume, legat de ea? De ce nu pot pleca? DE CE SUNT UN NENOROCIT DE ROMÂN, IUBIND O ȚARĂ DE 100 DE ANI? DE CE O IUBESC, DE CE TREBUIE SĂ MOR PENTRU EA? EA DE CE NU POATE MURI PENTRU MINE?
Te blestem, Românie! Te blestem să te iubim, să te îndurăm cu greu, să ne ucizi, să ne alungi, să te renegăm și să nu mai avem pic de iubire față de tine în noi. Te blestem astfel de când mă știu.
Și totuși, nu te poate atinge niciun blestem, căci ești sfântă. Ești bogăție, frumusețe și putere. Ești istorie și măreție. Ești boală fără de leac pentru sufletele noastre. Grai, vorbă și port. Bucate, casă, masă. Ești emoție în stare pură. Fericire prin trăire. Lacrimi. Suferință. Extaz. Ești familie, alinare și mamă. O mamă peste atâția fii rătăcitori. Îți jur credință. Pentru ieri, pentru azi și pentru viitor. Atâta timp cât sângele îmi va curge prin vene, îmi voi trăi soarta de român cu demnitate. Voi umple gaura din steag cu visuri și idealuri. Îți voi privi cerul de fiecare dată când voi simți că nu mai pot. Îmi voi privi brațele, conștientizând faptul că prin ele îmi curg strămoșii. Sunt vii. Îi aud țipând în sinea mea. Le simt fericirea, Românie. Îți cântă gloria. Și te voi privi prin ochii mei. Te voi vedea mereu sub lumina galbenă a soarelui. Mai bogată, mai frumoasă, mai demnă.
Ești un miracol. Un miracol care ne îngenunchează în rugăciune.
Te iubesc.
La mulți ani!
Și iartă-ne. Ești darul pe care încă învățăm să îl primim.

Înghețată între generații

Închid ochii, inspir adânc, strâng bucata verde de plastic în mâinile mele mici, o fac să dispară în pumn, acesta din urmă adâncindu-se în buzunarul meu. 

Ies pe poartă gânditoare, am grijă să nu o izbesc atunci când o închid. E veche, mereu îmi murdăresc palmele de rugină, iar lemnul a putrezit de mult sub cuiele grele. Mă rog în gând să nu mă fi auzit. Fac câțiva pași și o zăresc. Stă mereu în același loc. Este bătrână. S-a născut bătrână. Totuși, am niște amintiri vagi cu ea, de pe vremea în care reușea să urce treapta spre bucătărie doar sprijinindu-se de pereți. De pe vremea în care stătea ceva mai dreaptă, când încă nu avea nevoie de cârjă. Din epoca în care asupra satului domnea o iarnă infernală, iar bunica mă ținea de mână, ajutându-mă să răzbesc prin nămeții de două ori mai mari decât mine. Eram îmbrăcată gros, pe cap aveam o căciuliță roșie, din cele care îți acopereau gâtul, capul și urechile, care lăsau liber un cerculeț mic, din care răsărea fața de copil. În cazul meu, însă, răsăreau doar ochișorii, având un fular în șapte straturi strâns peste năsuc și gură, pentru a nu răci. Cumva, în ciuda frigului, simțurile mele au reușit să reia legătura, ochii zărind ușa ei larg deschisă, din casă ieșind aburi grei. Mirosul mi-a umplut imediat nările îngropate de fular. Miros de cozonaci. Însă nu erau cozonaci, după cum aveam să descopăr în momentul în care mă scuturam de zăpadă la intrare. Cu o mișcare studiată, bunica mi-a dat jos cojoacele de la gură, mi-a dat jos mănușa cu deget de la mâna dreaptă și m-a împins spre ea, ea întinzându-mi o bucată ruptă din pâinea aburindă, cu coajă groasă, care se topea în gură. De pe vremea în care ne rugam de ea să ne facă un preparat al cărui nume nu îl voi divulga, căci fericirea este mult mai intensă atunci când devine taină. Iar ea ne făcea pe plac.
Revenind, stă în același loc. Scaunul plasat strategic pe pragul lat al ușii de la intrare, cocoțată în vârful treptelor pătrățoase, înalte. Are un tricou alb, vechi, dantelat. Sugna neagră, din care îi răsar picioarele umflate, ascunse într-o pereche de papuci. Năframa neagră, care se odihnea pe umerii ei abătuți. Mâinile cu pielea lăsată, care i se împleteau în poală. Fața zbârcită, cu sprâncene albe, devorate de ani. Buzele subțiri, supte de bătrânețe. Radia frumusețe într-un mod straniu. Trec prin fața ei. Nu mă vede, căci ochii ei căprui au început să cunoască mai bine ceața. Totuși, îmi aude pașii mici, care mergeau pe pietrele de pe uliță.
-Care ești?
-Eu.
-Unde mergi?
-Până la magazin.
-Hai până aici, să îți dau să îmi iei și mie ceva.
Acest dialog era de- a dreptul chinuitor pentru mine, deoarece îi cunoșteam deznodământul. Prindea cârja groasă, care se odihnea sprijinită de ușă, lângă scaunul ei. Aștepta să urc treptele, acestea fiind foarte înalte pentru mine. Reușesc, în final, postând-mă în fața ei.
-Dă mâna!
Spunea asta în timp ce palma mea mică era înfășurată în jurul degetelor ei. O trăgeam cu toată forța, ajutând-o să se ridice. Privind în urmă, conștientizez faptul că nu o ajutam cu nimic, îmi dădea doar satisfacția de a mă crede puternică. În timp ce se ridica, îi priveam cu atenție mâna. I se puteau citi cu ușurință venele bătrâne, prin care pulsa un sânge antic. Totul era vechi la ea. Mă prindea puternic de braț, simțeam o durere plăcută. Nu își dădea seama de faptul că brațele mele erau subțiri precum niște nuiele, neavând un sprijin real în ele, motiv pentru care mă strângea de braț până când îl simțea în palma ei. În această poziție, se întorcea lent, printr-o învârtire ca pe călcâie, spre ușă, înaintând cu greu. Mă prindea de umăr. Camera ei era prima la stânga. De cum intram, patul ei era primul la stânga, lipit de perete, înalt, acoperit de o cergă în loc de cearșaf. Pe pat se mai afla o plapumă voluminoasă. O las să se sprijine de pat și înaintez singură în încăpere. Dădea cu o smucitură perna la o parte, lăsând la iveală un plic alb, de la factura de la curent. Apucă plicul și se lasă greu pe pat. Între timp, analizez pozele din vitrină, acestea prezentând familia noastră în diverse etape, într-un timp fără de timp. Duc mâinile la spate, precum un critic de artă adevărat. Știam ce reprezintă fiecare fotografie.
-Ăsta e nenea Ion în armată?
-Da.
-Ăștia suntem toți strănepoții dumitale?
-Da.
-Ce mulți suntem!
-Sunteți.
Aceasta extrăgea cu grijă o hârtiuță verde din plic, înmânându-mi-o cu cea mai mare ceremoniozitate, de parcă mi-ar fi decernat un premiu important.
-Ce-ți iei?
-O înghețată.
-Să îmi iei și mie una.
Stătea puțin pe gânduri, după care scotea din plic o nouă hârtie verzuie.
-Ia-mi două.
O lăsam pe pat cu promisiunea că mă voi întoarce curând. Până mă întorceam cu punguța foșnind în mâinile mele nerăbdătoare, ea își restituise locul de afară, instalând un scaun mic alături.
-Ai venit?
-Am venit. Poftim!
Îi întindeam punguța, iar ea își oprea doar o înghețată.
-Mănâncă-le tu, să crești mare!
După un mic protest, acceptam în tăcere mica victorie. Nu îmi plăcea atunci când îmi dădea mie înghețata. De ce mă mai punea să o cumpăr dacă mi-o dădea mie? Atunci nu am înțeles. Acum înțeleg.
Savuram înghețata în taină.
-De ce nu dormi la amiază?
-Pentru că nu mi-e somn!
-Trebuie să dormi, pentru că ești mică!
-Dar dumneata de ce nu dormi? Pentru că ești mare?
Îi zăream proteza în rânjetul ei amuzat.
-Da, ai dreptate!
După un moment de tăcere își relua fraza:
-Lasă, nu dormi, o să vrei tu să dormi, dar eheee, n-o să mai poți!
Atunci nu înțelegeam, acum înțeleg.