Cred că m-am îndrăgostit

Cred că m-am îndrăgostit

-Cred că m-am îndrăgostit de tine.

-Iar?

-Da.

-După un an?

-Da.

-Păcat. Mare păcat!

-De ce?

-Pentru că acum realizez faptul că tu nu m-ai iubit niciodată.

-De ce spui asta?

-Cum poți crede că mă iubești?

-Pentru că asta cred…

-Iubirea nu trebuie să fie o supoziție, ci o certitudine. Iubirea nu este o părere, ci un dezechilibru total al ființei. Iubești cu tot trupul și cu tot suflul. Nu judeci, ești convins că iubești, așa că arunci în față cu aceste cuvinte neînsemnate: Te iubesc! De parcă te-ar crede cineva…

-Nu mă crezi atunci când îți spun că te iubesc?

-Trebuie să o simt, nu să o cred.

-Dar credința? Nu trebuie să crezi? Ce dovezi materiale ai asupra divinității?

-Atunci când ajung în pragul disperării, atunci când rămân fără orice speranță, încep să îi înalț rugăciuni divinității, oricui ar fi dispus să mă asculte. Aceasta este disperarea, când nu mai ai alte opțiuni, ci doar credința. De ce nu cred în iubirea ta? Pentru că nu am ajuns în punctul în care să cerșesc iubirea în fața ta. Chiar dacă am cunoscut disperarea, de la tine nu voi cerși iubirea.

-De ce nu?

-Pentru că iubirea ta este la fel de sigură ca bătăile inimii. Nu o mai simți, gata! Brusc, s-a dus tot amorul, ți-a fugit viața prin fața ochilor, iar tu stai ca un nemernic și te uiți la cât de frumos fuge.

O moarte care nu dovedește nimic. Ioana. Jocurile Daniei-Anton Holban

O moarte care nu dovedește nimic. Ioana. Jocurile Daniei-Anton Holban

Trebuia să ajung și la monstrul ăsta.

Trebuie să fiu sinceră, titlul m-a cucerit.

Sunt 3 romane, dar o poveste care parcă nu-și găsește finalitatea.

Dacă ți-a fost greu să treci de primul, celelalte două vor reuși să îți atingă sufletul mai mult, promit!

Anton Holban, un fel de Max Blecher al nostru. Fiul Antoanetei, sora prietenului nostru de nădejde, criticul literar E. Lovinescu.

În anul 1922 va face cunoștință cu Nicoleta Ionescu, ,,Irina” din romanul O moarte care nu dovedește nimic. Inspirat de Proust și Camus, Holban aduce un suflu nou în arta romanului.

O moarte care nu dovedește nimic, publicat în 1931, roman dinamic. Povestea este cât se poate de simplă: este prezentată relația dintre Sandu și Irina. ,,Imaginea Ei analizată printr-o lentilă care se multiplică la infinit în laboratorul de disecție al lucidității Lui.” Sandu, obsedat de ideea de a analiza femeia, de a își constata superioritatea în fața ei, care renunță la trăiri, preferând analiza continuă, eroul lui Holban este blocat într-un univers al detaliului, condamnat la suferință. Irina și Sandu discută. Nu prea des, dar calitativ. Despre? Despre moarte, lucru care anticipează finalul romanului. Finalul este deschis: ,,Poate a lunecat…”. Genial! Un sarcasm teribil.

Anton Holban a fost inteligent, mânuia foarte frumos vorbele, dar nu avea talent. Nu suficient încât ,,să prindă la public”.

Personajul lui Camil Petrescu (de ce acest distins domn avea legături cu toți acești autori?) este mic copil în comparație cu personajul lui Anton Holban. Misoginism, trăiască misoginismul! Singura carte care a scos misandria din mine.

Totuși, au existat citate care mi-au plăcut! Ia, să vedem!

,,în viață toate sunt posibile. Oamenii sunt făcuți din pământ netrecut prin sită, au fost lucrați în grabă.”

,,Nu mă interesează prin ce semăn cu alții, ci prin ceea ce difer.”

,,Cu ce drept trag concluzii pentru viitor când eu nu știu nimic precis despre trecut?”

,,Am plâns umil, pentru durerile de odinioară și pentru cele ce au să vină.”

,,Te iubesc mult, nemăsurat, mult de tot, căci ești bun și drag, și de nu sunt de tot fericită e că mi-e frică. Mi se pare că n-o să pot să mă bucur mult de această fericire. Dar, orice s-ar întâmpla de aci încolo, nu voi uita că ție îți datorez aceste clipe.”

,,Teribil, să ai asupra unei femei toată puterea, să faci ce vrei cu ea, să o silești să facă orice ți-ar trece prin cap, s-o faci nenorocită sau fericită aproape în aceeași clipă și apoi să nu mai poți nimic.”

 

,,Ioana”, inspirată de soția acestuia, Maria Dumitrescu. Atmosfera este aceeași cu cea din romanul precedent, dar este o carte mult mai sumbră. Un roman static, care nu îți stârnești interesul precum alte romane. Totuși, mi-a plăcut mult mai mult.

Apărut în anul 1934, lucrarea cunoaște o oarecare evoluție a scriitorului. Un limbaj mai elevat, o oarecare evoluție a personajului feminin. Ioana se ridică la nivelul cultural al personajului masculin (putem spune că suntem gâdilate în orgoliu de această reușită), manifestându-și autonomia. Totuși, spiritul Irinei este prezent în acest roman, Ioana fiind dependentă emoțional de Sandu. Fată deșteaptă, devine amanta unui individ inteligent. Totuși, Ioana revine la Sandu, iar el suferă de o gelozie maladivă. Bărbații…

În fine, citate să fie!

,,prea slab să fug, prea nenorocit să rămân.”

,,Suntem doi oameni care nu pot trăi nici separat, nici împreună.”

,,Străbat uneori în noi astfel de extaze, și așa ne turbură, încât credem că trebuie să dureze mereu, oricât experiența ne-ar învăța că ne vom regăsi curând exact ca mai înainte.”

,,-Am avut tot timpul pretenția să mă iubești. Orice femeie ar face la fel.”

Jocurile Daniei. O carte în care ne dăm seama de verosimilitatea vorbei ,,Banii vorbesc”. Dania nu este dependentă din punct de vedere afectiv de Sandu, este emancipată, provine dintr-o familie foarte bogată, însă îi este inferioară din punct de vedere cultural. Ce să faci? Nu le poți avea pe toate.

Cursul relației celor doi este unul foarte interesant, ,,frâiele” se află în mâinile Daniei, nu ale lui Sandu, după cum ne-am obișnuit până acum.

În anul 1935, Lydia Manolovici va reprezenta o sursă de inspirație pentru Dania, protagonista romanului Jocurile Daniei. Anton Holban se va îndrăgosti și în viața reală de ,,Dania”.

O evoluție frumoasă. Totuși, Ioana rămâne personajul meu preferat, chiar dacă Dania reprezintă concurența. O trilogie, trei trepte ale evoluției lui Anton Holban. Trebuie să recunosc, aș fi vrut să citesc și o a patra lucrare, una în care femeia să îi fie superioară bărbatului din toate punctele de vedere.

Un scriitor… interesant.

Citate!

,,viața printre morți avea o realitate”

,,Am văzut un film rusesc. M-a impresionat un detaliu: un soldat ostenit de muncă multă adoarme îmbrăcat pe un scaun. O fată care îl iubește, dar nu i-a mărturisit încă nimic, îl descalță ca să-i fie somnul mai puțin incomod. Un soldat făcut din linii aspre lângă o fată fragilă. Un peisaj tipic rusesc.”

,,distanța rămâne, nu mă pot juca în voie cu sufletul ei, cum fac copiii cu nisipul de la mare.”

Ce să vă spun? Citiți prima carte, curaj. Anton Holban este autorul pe care trebuie să-l citești cel puțin o dată în viață. Merită, promit!

P.S. Poate vă întrebați de ce am ales romanul acesta. L-a pomenit Cella Serghi în Iubiri paralele. Dacă n-ați văzut recenzia, vedeți aici.

Voi ce ați mai citit?

Gol de iubire

Gol de iubire

Este trecut de miezul nopții, iar noi stăm îmbrățișați, ascultând valurile care se rănesc în stânci. Nu este frig, dar iubirea se simte altfel atunci când avem parte de o conexiune fizică. Tăcerea nu este apăsătoare. Îți spun mii de gânduri, chiar dacă tu nu poți să le auzi. Îți șoptesc amorul în liniștea sufletului meu, dar tu nu-mi poți asculta nici măcar bătăile inimii. Te iubesc, dar o simt doar în trupul meu. Probabil că și tu mă iubești, dar doar tu simți asta. Iubiri diferite, cât se poate de paralele, dar împărtășite.

-Ai intrat în mare gol?

Îmi zâmbești cu tot chipul. Te gândești, știu că vrei să-mi spui ceva pentru a mă impresiona. 

-Înainte de a te iubi am fost gol, nu aveam nimic în mine. Așadar, pot spune că am intrat în mare doar gol.

Privirea ta îmi mângâie întreaga ființă.

-Dacă acum ai intra în mare gol, dar cu mine?

Mă strângi mai tare în brațe, păreai a fi un copil mare, amuzat de orice lucru din jur.

-Știi de ce te iubesc?

-Asta mă întreb în fiecare moment. 

-Pentru că ești unică. Dacă aș încerca să-ți culeg frazele, să le scriu undeva, ar părea citate dintr-un roman. Vorbești mereu de parcă ceea ce urmează să spui va fi scris într-o carte. Trăiești arta prin fiecare celulă a corpului. În sufletul tău ai închis mii de personaje, iar eu nu știu dacă sunt îndrăgostit de un personaj, de mai multe, sau de tine. Ești o enigmă care generează din ce în ce mai multe enigme.

Te oprești brusc, după o frazare scurtă și nervoasă. Mă privești cu o urmă de invidie.

-Ce s-a întâmplat? Ai rămas fără laude la adresa mea?

Te privesc copilărește, râzându-ți cu poftă în față.

-Eu nu pot să fac declarații de dragoste care să se ridice la nivelul tău. Nu sunt ceea ce tu ți-ai dori să fiu. Vorbele mele nu vor ajunge niciodată să fie scrise într-o carte. Sunt, pur și simplu! Fără alte artificii, mă înec în anonimat. Îmi voi trăi viața, atât. Nu voi deveni ceea ce aveam nevoie să devin. Nu voi rămâne consacrat.

-Ți-am spus că te iubesc?

-Da.

-M-ai numit cândva ,,scriitoare”?

-Da, pentru că asta ești. De ce?

-Dacă te iubesc îndeajuns, poți avea încredere în mine?

Mă privești curios.

-Ce ai de gând?

-Îți promit că frazele tale vor ajunge undeva.

Iubiri paralele-Cella Serghi

Iubiri paralele-Cella Serghi

,,Iubiri paralele”, romanul pe care Cella Serghi i l-a dedicat unui ,,copil fermecător, extrem de talentat”, Labiș. Intitulată inițial ,,Fetele lui Barotă”, cartea își merită din plin locul în biblioteca voastră.

Familiile în jurul cărora s-a țesut întreaga poveste sunt: Mândru, Movilă și Barotă.

Probabil că sunt doar eu, dar romanul m-a dus cu gândul la Enigma Otiliei. Și aici se vorbește despre avere, dar, sinceră să fiu, Cella Serghi câștigă puncte în plus la capitolele ,,atragerea atenției” și ,,complexitate”.

Absolventă a Facultății de Drept din București, scriitoarea va da naștere personajului feminin Artemiza-femeie bătrână, respectabilă, nemăritată, invalidă, prima femeie avocat, un personaj care, prin inteligență și un umor intelectualizat, reușește să ocupe un loc anume în inimile cititorilor-și personajului masculin, studentul care se va retrage după primul an de Drept, nepotul Artemizei, Victor Movilă.

Cella Serghi are un umor aparte, de care m-am îndrăgostit din prima clipă.

Romanul în sine are rolul de a prezenta diferite tipologii umane, axându-se pe partea feminină. Femeia atinge culmi și adâncuri. De la femeia inteligentă, până la femeia fără cultură, ghidată de instinctul sexual, femeia care râvnește la averea bărbatului: intelectuală și materială. La mijloc, studenta la Conservator, care nu are timp să citească, dar se vede cântând la Operă.

Victor, dacă mă întrebați pe mine, pare o altă parte a scriitoarei. Un individ cu o vastă cultură generală, cu o memorie impresionantă, un copil răsfățat, crescut de 3 femei, care resimte faptele tatălui. Un copil care se dovedește a fi ,,o greșeală” a tatălui, care își înșeală amanta cu soția. Victor este un personaj interesant, caracterul său fiind construit de către mătușa sa, Artemiza, care pare că ține toate sforile în acest roman.

Dragoste, diverse povești de dragoste, mai mult neîmplinite, o lucrare destul de emoționantă. Nu este un roman greu, toate lucrurile se leagă pe final.

Iubirile paralele vor cunoaște o finalitate, un punct comun. Autoarea va valorifica vasta sa cultură generală, evocând diverși scriitori, compozitori, diverse evenimente ale vremii, tehnici de prelucrare.

Cella va da de gol faptul că este o traducătoare, motiv pentru care versurile lui Shakespeare vor fi recitate cu patos, pe fundal răsunând creațiile lui Albert Roussel (vă recomand să ascultați Le Festin de l’Araignee, o să simțiți atmosfera romanului).

Iubirea neîmplinită a scriitoarei pentru scriitorul Camil Petrescu își va face simțită prezența în poveștile de iubire din roman: iubiri imposibile, cu un deznodământ dureros.

Un roman care prezintă societatea vremii, un roman în care a fost scăpat un strop de poezie, un roman murdărit de frumusețea diversității, a artei.

Romanul nu este perfect, nu este pentru toate gusturile, dar este un roman pentru femei. Umor fin, pur feminin, bărbații fiind priviți prin ochii unei femei care a iubit, dar care nu a fost iubită după cum ar fi vrut.

O femeie inteligentă, frumoasă, dar corectă, care își are dreptatea în sânge.

Apărut în anul 1958, fiind redenumit în ediția din 1974, romanul nu s-a bucurat de aceeași popularitate în posteritatea autoarei, după cum au făcut-o operele contemporanilor săi. O femeie într-o lume construită de bărbați. Este gândirea românească. Păcat.

Dacă vei ruga un român să îți enumere 5 scriitori români, acesta îți va putea enumera doar nume bărbătești. Prea puțini sunt cei care îți vor spune ceva despre Cella Serghi.

Pentru a vă convinge să citiți această carte, vă voi lăsa câteva citate care mi-au plăcut.

,,-Voica, tu nu-l iubești pe Victor, așa începe povestea. -Aș vrea să știu cum se termină o poveste care începe cu Victor…”

,,Vorbește franțuzește și înjură românește.”

,,Te poți vindeca de o iubire adevărată? Și de ce să te vindeci? Doar nu e o boală. E o flacără care, dacă s-ar stinge, te-ai stinge și tu.”

,,Se destrăma acum sufletul ei, așa cum se destrămau norii înainte de ploaie.”

,,-Sunt îndrăgostit, am început. Directorul se uita la mine ca la un nebun. <<Sunt obișnuit și cu accidente mai grave>>, mi-a spus.”

,,-Care e dovada de iubire pe care ți-o dă? Te-a întrebat vreodată dacă ți-e cald sau ți-e frig? Te ocrotește? Știe că, pentru vocea ta, fumul e otravă și te trage după el în cârciumi. Te ține până noaptea târziu și tu stai și te uiți în gura lui, fiindcă jonglează cu citate, se îmbată cu vin și pe tine te îmbată cu fraze.”

,,Un livre prete c’est un livre perdu (O carte pe care o împrumuți e o carte pierdută)”

,,Nu sunt tânără și frumoasă? Frumoasă n-am fost niciodată. Dar deșteaptă am fost și am rămas.”

,,-O femeie inteligentă nu-i niciodată urâtă. Și de bătrânețe nu scapă nimeni!”

,,Fugi mâncând pământul! Nu mă întreba unde… La dracu’! Dar să scrii, să cunoști viața, să suferi, să iubești și să urăști. Atunci ai să scrii.”

,,Scutură-te de trecut, dar bine, cum se scutură pământul când e cutremur.”

,,Arta cere jertfe.”

,,<<Ma cherie, c’est le vent…>> (Draga mea, e vântul…)”

,,Cum se face că ați fost toți neprihăniți, cuminți și <<fete-mari>>… toți câți ne dați lecții azi? Dumneata știi bine că tinerețea nu-i ușoară. E amară și dulce ca o nucă întreagă, cu coajă și miez.”

,,-Vreau să fiu scriitor și asta nu e o meserie… E un blestem.”

,,Și după un Eminescu s-a născut un Arghezi.”

,,Was nicht war, das kann noch werden… (Ce n-a fost poate să mai fie…)”

,,Pentru ea, și azi ca și atunci, tot ce nu era concret, tot ce nu se putea trata, tăia, extirpa cu bisturiul, tot ce nu se putea coase cu catgut, tot ce nu se putea pipăi, palpa, tot ce nu se putea folosi practic, tot ce nu se putea construi sau dărâma, cu mâinile sau cu mașinile dirijate de oameni, însemna treabă de oameni fără treabă, adică literatură.”

,,Se tot întâmplă între băieți și fete, mai ales primăvara…”

,,cine spune că n-a simțit niciodată nevoia să ucidă, minte!”

,,-[…] ție nu ți-e frică de moarte? -Dacă nu mi-a fost frică de viață…”

,,Am prostul obicei să mă gândesc.”

,,-De la tine am învățat că sufletul te încurcă în vremurile astea.”

,,Un om cu aripi frânte… Ca mine…”

,,Vezi furtuna asta? Noi stăm cu geamul închis și așteptăm să treacă, ploaia o privim pe fereastră, așteptăm să treacă, mâine o să fie soare, frumos, dar noi n-o să stăm în arșița’ lui. O să așteptăm să treacă arșița, să treacă vara, să treacă toamna, să treacă iarna… să treacă anotimp după anotimp, ca să se schimbe vremea și vremurile. Așa m-ai învățat, să închid ochii și să aștept. Să mă joc de-a baba oarba, în loc să trăiesc.”

,,Dar nu am pe nimeni. Numai bolta cerească deasupra mea, conștiința din mine!”

,,un om trebuie <<să fie>> nu <<să pară>>…”

,,Dar eu înțeleg ca, atunci când iubești, femeia să intre cu totul în circuitul tău psihic, fizic, intelectual, nevoia de a o simți alături să fie ca nevoia de aer, să simți că, pentru ca s-o uiți, ar trebui să mori.”

,,Credeai că poeții au monopolul complicațiilor sufletești?”

,,Dar să fii poet înseamnă să zbori unde alții nu pot să ajungă.”

,,E o viață foarte dură, dar care își are poezia ei!”

,,Dragostea mea a murit!/ Dar uite-o întreagă în Steaua de-acolo,/ Întâia stea pe tot necuprinsul acestui amurg,/ Uite-o întreagă în lacrima care a rămas agățată/ Între gene…”

,,Când ai pierdut tot, nu mai ai decât de câștigat.”

 Lectură plăcută! 🙂

O dragoste

O dragoste


De ce există ,,o dragoste de-o vară” și ,,relații de lungă durată”?

Vara, când soarele îți arde sufletul în păcat, când tălpile tale aleargă fără un rost pe nisipul încins, când… Pielea ta arde de singurătate, din lipsă de sens, când îți simți moartea prin trup… Ai nevoie de un om rece, căruia să îi dăruiești toată căldura ta, toate visele, toate întâmplările. O ploaie de vară… Aceasta este iubirea ta. Vine de nicăieri, stinge toate focurile lumești, te trezește la viață, te hrănește cu nepăsare, cu luciditate, cu sens, cu… 

Te face om. Împreună, cei doi poli, cele două suflete rănite, vor da naștere a ceva măreț. Proporții care vor completa alte proporții, divinul în iubire. O beție prelungă, care va dura o sută de zile, o vară… 

Cu ce speranțe să ai credință într-o prelungire a acestei relații? Va veni toamna, iarna, primăvara… Vei avea nevoie de căldura ta, căci frigul va deveni firesc. Iar el? El va fi rece, te va răci, te va distruge, îți va dărui fiorii morții… Totul va deveni o mahmureală. Este vina ta. Vara ta a fost o beție, o dragoste. Acum simți frigul lumii, nu al omului. Acum ești conștient. Acum regreți tot ceea ce ai făcut. Acum poți gândi. Te poți gândi la ceea ce a fost frumos…

Ești om, nu ai nevoie de un om care să-ți amintească acest lucru.

Privește marea! Credeai că iubirile nu pier?… A dispărut! Ploaia ta s-a sfârșit!

Un gând

Un gând


,,Vezi furtuna asta? Noi stăm cu geamul închis și așteptăm să treacă, ploaia o privim pe fereastră, așteptăm să treacă, mâine o să fie soare, frumos, dar noi n-o să stăm în arșița’ lui. O să așteptăm să treacă arșița, să treacă vara, să treacă toamna, să treacă iarna… să treacă anotimp după anotimp, ca să se schimbe vremea și vremurile. Așa m-ai învățat, să închid ochii și să aștept. Să mă joc de-a baba oarba, în loc să trăiesc.”

Un citat care ar trebui să ne dea de gândit. Dacă doriți să aflați sursa citatului, aşteptați postarea de luni. 🙂

Iar…

Iar…

​-M-am îndrăgostit. Iar.

-De el?

-Din păcate.

-Ești sigură că e dragoste?

-Tremur toată, o simt cu toată ființa mea. Dacă asta nu este dragoste, nu știu ce este.

-Dacă te îndrăgostești doar de niște iluzii?

-Vrei să fiu sinceră?

-Te rog.

-Nu aș regreta nimic. El este iluzia pentru care aș vrea să trăiesc.

-Fără regrete?

-Fără.

-Dacă va veni ziua în care nu îl vei mai iubi?

-Încă nu a venit. 

-Totuși, dacă va veni?

-Să vină. Eu am fost cea care a iubit, acestea nu sunt iluzii. Un fior care îți frânge trupul nu este o iluzie. 

-Ai curaj.

-De ce?

-Pentru că îți asculți inima.

-Mă ascult pe mine. Pe cine altcineva să ascult? Oamenii îți dau sfaturi doar din interes personal. Dacă mă rănesc, mă rănesc pe mine. Dacă o să înving, știu că doar eu sunt responsabilă pentru victoria mea.

-Cum s-a întâmplat?

-Ce anume?

-Cum te-ai îndrăgostit?

-Simplu. Mi-am amintit de el. Dragostea nu se întâmplă, ci este. 

-Când te-ai îndrăgostit de el?

-Azi, ieri, într-o zi… Înainte de a fi. Dragostea nu respectă o dată. Te îndrăgostești treptat, îți dai seama treptat că ceea ce simți este iubirea. 

-Ce suflet!

-Ce suflet? Este sufletul meu. Doar atât însemn.