greu în palmă

Te simt atât de viu
curgând din peniță,
îți arunc din joacă
vorbe murdare,
iar tu te blochezi
fără să le scrii;
iar când te privesc
cum mă tem a mă privi pe mine,
mă murdăresc de cerneală
și îmi pătrunzi adânc în piele,
albastrul ochilor tăi
fiind ușor de lecuit
atunci când scriu cu pixul negru
tremurând,
căci nu te mai simt
greu în palmă.

Reclame

spune-mi

Vino, copile,
îmbătrânește-mă un secol,
dă-mi înțelepciune și voință,
amintiri fără trecut.
să ne trăim iubirea de copii bătrâni
pentru a putea pieri
cel puțin o dată în viață
pentru ceea ce numim a fi fericire.

spune-mi,

vei înceta să mă iubești

dacă ne voi lua viața

atunci când

vom fi fericiți?

fie

Mi-am zis să îți scriu.
ți-am scris mie,
pentru că nu te cunosc.
nu știu cine ești,
dar îți aud chemarea din mine.
faci o zarvă cumplită,
mă seci de sine și mă rogi poruncitor
să îți mărturisesc o dragoste nenăscută
pentru a te lăsa să pleci,
să devii
și să te întorci.
fie, te iubesc.

Pe mine ție redă-mă

Ascunde-mi o lacrimă în sprânceana ta,
culege-o de pe obrazul tău
în momentul straniu în care
alunecă fierbinte,
precum un sinucigaș
în cădere liberă
din ochiul meu.
prinde-o între buzele tale
crăpate de frig,
mușcate de vulgaritatea
cuvintelor
pe care refuzăm să le rostim.
și las-o să îți pătrundă în trup
de parcă ar fi seva vieții,
ea se va opri în cuibul din pieptul tău,
din coastă îți voi crește eu,
încarnată.

-monștri

în întunericul de noapte
ochii-ți devin făclii,
iar în lumina zilei
redevenim copii.
ne ascundem în vise
uitând a mai ieși,
alunecăm din așternut,
ne zbatem somnambulic prin viață,
rostim vorbe fără rost,
zăvorându-le dincolo de buze,
zâmbim,
râdem,
pierim de sute de ori cu ochii închiși,
un scâncet ultim,
deschidem ochii
și constatăm
că am devenit
creaturi ce trăiesc sub pat
-monștri.

sentimente de sticlă

Înfige-ți privirea adânc
în sufletul meu de copil,
privește-mă cald
cu brațele-ți străine
și fugi cât mai departe,
lipindu-te de mine.
înstrăinează-te de tot de noi
și vino
să ne izbim trupurile
în sticla groasă,
opacă,
ce ne separă în trist infinit.
vino
să lăsăm cioburile
să ne frângă cu totul,
să sfâșie viața din noi,
să ne ucidem inutil
prin sticlă,
fără să ne regăsim
curând.
la sfârșitul vieții,
murdari de cioburi
și sânge închegat,
să avem aceeași forță,
izbindu-ne de sticlă
din teama de a pieri.
să ne-ntâlnim în moarte,
de viață să ne izbim,
să frângem, în fine, sticla,
găsindu-ne străini…