-monștri

în întunericul de noapte
ochii-ți devin făclii,
iar în lumina zilei
redevenim copii.
ne ascundem în vise
uitând a mai ieși,
alunecăm din așternut,
ne zbatem somnambulic prin viață,
rostim vorbe fără rost,
zăvorându-le dincolo de buze,
zâmbim,
râdem,
pierim de sute de ori cu ochii închiși,
un scâncet ultim,
deschidem ochii
și constatăm
că am devenit
creaturi ce trăiesc sub pat
-monștri.

Reclame

sentimente de sticlă

Înfige-ți privirea adânc
în sufletul meu de copil,
privește-mă cald
cu brațele-ți străine
și fugi cât mai departe,
lipindu-te de mine.
înstrăinează-te de tot de noi
și vino
să ne izbim trupurile
în sticla groasă,
opacă,
ce ne separă în trist infinit.
vino
să lăsăm cioburile
să ne frângă cu totul,
să sfâșie viața din noi,
să ne ucidem inutil
prin sticlă,
fără să ne regăsim
curând.
la sfârșitul vieții,
murdari de cioburi
și sânge închegat,
să avem aceeași forță,
izbindu-ne de sticlă
din teama de a pieri.
să ne-ntâlnim în moarte,
de viață să ne izbim,
să frângem, în fine, sticla,
găsindu-ne străini…

Pierdut sine

Nu te mai găsesc, eu,

căci ai fugit de noi.

izbindu-mă de pavele,

smulgându-te din mine.

m-ai ținut de mână strâns,

trăgându-mă spre zare,

dar pașii tăi sunt mari acum

și palma mult mă doare.

oase mici și încurcate

între mușchi și alte cele

astăzi zac în cioburi vii

și în frânturi de stele.

ai gonit din mine, spirit,

extirpându-te flămând

din cușca unor coaste reci,

false, plămădite din pământ.

sunt singur, precum tot în astă lume,

sângerez a nepăsare,

stingher, izgonit de sine,

te caut în forme bizare.

 

Fericirea ca un fir de ață

Tu, fericire,
ce pentru om ești ața
unui nasture ce stă să cadă,
cum ne încredem orbește
în forța ta ireală,
cât de des ne agățăm visuri
și mirări pe ață,
cum ne împletim
pe noi înșine pe bucata de plastic,
cu cât drag resimțim
mâna brodată de riduri
ce i-a dat puteri acului
să treacă prin căftănel,
cât de adâncă e împunsătura
ce intră în piele
când nu scormonești prin casă
după afurisitul de degetar
și cât te regretăm, fericire,
ce gol în material,
când dispari cu tot cu mine,
cu năsturel și degetar.

(șoaptă) urlet

(șoaptă) urlet

Șoptește,
șoptește,
șoptește,
șoptește-ți
sau spune-mi în șoaptă,
întrerupe tăcerea
și vino mai aproape,
cuprinde-mă cu brațul tău drept,
lipește-ți graiul de urechea mea
și lasă-mă să ascult șuieratul
din fiecare vocală
și lovirea limbii cu violență
de incisivi,
ecoul laringelui
curgând spre golul pieptului,
trupul tău cald
lângă al meu.
șoptește
tot ceea ce nu cutezi a rosti cu glas,
toate temerile
gândește-le mai tare
și scapă-le într-o respirație
spre mine
stând încrucișați,
ațipind de la atâta tăcere,
șoptește.

nu voi

nu voi

Nu voi a crede în oameni
de carton,
ce își măsoară iubirea
în liste de avortoni.
Nu voi a privi
pahare pline,
dar parcă migrena e mai intensă
când ele mă fac să mă gândesc la tine,
fiind goale
de conținut,
turnate într-o formă diformă,
gândindu-se la un nou început,
un ultim sărut
obținut prin lipirea buzelor de sticlă
sau de plasticul paharului,
în artă nu judecăm clasa socială
sau tentativele de a salva planeta
de deșeurile umane
sau de la toxicele tale gânduri
care plutesc în derivă,
încurcându-mi globulele roșii
în simularea unei îmbrățișări.

atlantide

atlantide

Ard clipe cu nesaț
la vremea despărțirii,
se limpezește cerul
în cotlonul amintirii,
zboară năluci prin șoapte,
trăgând la ceas de seară
în ograda în care
cad flori pe verandă.
înec Atlantide într-un pahar,
încercând să șterg de pe buze gustul tău amar,
strâng paharul în palmă,
aștept să îl frâng,
să recompun din cioburi rana,
prin ea să adie vânt.